Privind aceste chipuri concentrate pe sunetul străvechi al cimpoiului, nu pot să nu mă întreb: ce anume din aceste sărbători stradale supraviețuiește trecerii timpului — e doar spectacolul vizual sau e nevoia noastră profundă de a ne regăsi într-un simbol comun? Oare înțelegem cu adevărat povestea din spatele tradiției pe care o transmitem mai departe, sau ne mulțumim să fim doar spectatori entuziaști ai unui ritual al cărui sens si simțire le-am pierdut? Până la urmă, o sărbătoare devine vie doar atunci când încetează să fie o simplă paradă și redevine un dialog autentic între generații.