Există o poveste mai puțin spusă în istoria resurselor umane din România, o narațiune pe care am trăit-o pas cu pas, fără manuale de proceduri sau mentori oficiali. Tot ce am avut la îndemână au fost observația, instinctul și o curiozitate neobosită. După 1989, odată cu intrarea primelor multinaționale — pe care le-am primit ca pe o veritabilă gură de oxigen după decenii de stagnare — piața muncii s-a transformat din temelii. Odată cu ele, a apărut un vocabular complet nou: HR, recrutare, onboarding, psihologie organizațională. Era un limbaj necunoscut până atunci în întreprinderile socialiste, unde termenul de „Personal” ascundea realități mult mai sumbre.
Era „Personalului”: Între disciplină și control
Înainte de Revoluție, angajații din departamentele de Personal nu erau simpli administratori de dosare. Adevărul, adesea șoptit pe coridoare, era că mulți dintre ei întrețineau legături strânse cu Partidul și, nu de puține ori, cu Securitatea. Misiunea lor depășea granițele birocrației; aveau datoria, uneori explicită, alteori subînțeleasă, de a scormoni în trecutul angajaților. Căutau simpatii politice, opinii „suspecte” sau simple bârfe care, la cererea sistemului, deveneau arme de șantaj sau instrumente de constrângere.
În acel ecosistem, „doamna de la Personal” nu era un funcționar, ci un mic centru de putere capabil să modeleze sau să frângă cariere după bunul plac al regimului. Pentru noi, cei care am respirat acea atmosferă, mesajul era clar: Personalul nu te reprezenta pe tine, ci sistemul.
Anii ’90 și „Evanghelizarea” muncii
Schimbarea a venit aproape peste noapte. Multinaționalele au sosit cu propriile manuale, traduse uneori stângaci, dar care au devenit primele școli reale de HR din țară. Recrutarea corporatistă părea atunci o magie modernă, bazată pe criterii transparente și o profunzime psihologică necunoscută. Învățam cu toții „de pe biblie” — manualul companiei — într-o perioadă în care Psihologia Muncii abia dacă făcea primii pași în practică.
Au apărut primele ritualuri ale noii ere: CV-ul și interviul de angajare. Îmi amintesc perfect acele prime documente, rigide dar încărcate de speranță, și întrebările care deveniseră rapid șabloane: „Unde te vezi peste cinci ani?”. Totuși, privind în urmă, simt că din acele manuale lipsea un element vital: onestitatea. CV-ul ar fi trebuit să fie o oglindă a identității reale, nu o mască purtată pentru a satisface cerințele unui „robot” de recrutare. Un profil sincer reduce tensiunea interviului și, mai important, masca purtată ulterior la birou, ajutând deopotrivă candidatul și angajatorul să găsească acea potrivire autentică.
Lecția autodidactului: Omul nu este un dosar
Nu vin dintr-o școală formală de HR și nu am ocupat birouri de sticlă cu titulaturi complicate. Am învățat singur, pe teren, prin greșeli, lecturi și experiențe trăite direct ca antreprenor. Această cale m-a învățat un lucru esențial pe care niciun manual nu îl subliniază suficient: un om nu este un dosar și nici o simplă listă de competențe.
Fiecare angajat este o poveste, iar un interviu cu adevărat reușit nu caută perfecțiunea tehnică, ci autenticitatea umană. Astăzi, HR-ul românesc poartă încă amprenta trecutului, dar este alimentat de entuziasmul începuturilor de după ’89. Rămâne misiunea noastră să transformăm recrutarea într-un dialog sincer, unde căutăm oameni, nu doar forță de muncă.