Într-o lume a normelor și a procedurilor, tindem să privim instituțiile de reglementare ca pe niște entități pur administrative, reci și birocratice. Însă, pentru psihologul practician, Colegiul Psihologilor nu este doar o adresă poștală sau un set de ștampile; este un „obiect psihic colectiv” intens investit, o oglindă în care se reflectă propria identitate profesională și, adesea, propriile anxietăți arhaice. Din perspectivă psihanalitică, instituția funcționează ca un supra-obiect: ea nu doar gestionează dosare, ci „deține” cheile validării. În imaginarul profesional, Colegiul este cel care autorizează — îți dă dreptul de a exista profesional — și cel care exclude, te șterge din realitatea simbolică a breslei. Conflictul instituțional nu este, așadar, o simplă neînțelegere juridică, ci o ruptură în referirea inconștientă la autoritate. Când regulile devin opace, instituția încetează să mai fie un reper și devine un ecran de proiecție pentru fantasmele de putere și control.
Freud descria Supraeul ca pe acea instanță morală care internalizează legea. Într-o dinamică sănătoasă, Supraeul ghidează etic, însă atunci când normele instituționale devin contradictorii sau excesiv de punitive, Supraeul profesional devine hipertrofiat. Apare astfel anxietatea de control: sentimentul că „nu ești niciodată suficient de bine pregătit” sau frica paralizantă de controale, care nu sunt simple reacții la birocrație, ci simptome ale unui Supraeu persecutoriu. În loc să promoveze excelența, instituția produce vinovăție; psihologul nu se mai întreabă „Cum pot ajuta mai bine?”, ci „Cum pot să nu fiu sancționat?”.
Relația dintre psiholog și Colegiu păstrează adesea reziduurile conflictului oedipian, instituția ocupând poziția Figurii Paterne Simbolice, cea care deține Legea. Psihologul practician, în poziția „copilului” care solicită recunoaștere, se lovește adesea de o autoritate simțită ca fiind arbitrară. În acest context, sancțiunile precum suspendarea sau retragerea dreptului de practică nu sunt trăite ca măsuri administrative, ci ca o castrare simbolică. Pierderea dreptului de a profesa echivalează cu o expulzare din comunitatea simbolică, o moarte profesională care reactivează cele mai adânci frici de abandon și inadecvare.
Identitatea psihologului este una intens investită narcisic. Ne formăm ani de zile pentru a fi „cei care înțeleg”, investind masiv în rolul de expert al psihicului. Când această identitate este luată în derâdere de o birocrație percepută ca incompetentă, apare rana narcisică. Reacțiile de furie, disprețul față de „birocrații de la centru” și clivajul între „noi, practicienii autentici” și „ei, aparatul corupt” sunt mecanisme de apărare menite să protejeze un Self profesional fragilizat.
Conform lui Wilfred Bion, o instituție matură trebuie să funcționeze ca un container. Ea trebuie să poată prelua anxietățile membrilor, să le proceseze și să le returneze sub formă de sens, siguranță și structură. Atunci când instituția nu mai „conține” anxietatea, ea o returnează sub formă de atac: reguli rigide, lipsă de dialog și sancțiuni reci. În lipsa acestei funcții de conținere, grupul profesional recurge la acting-out: conflicte publice virulente, litigii interminabile și o polarizare extremă a discursului între idealizare și devalorizare. Conflictul instituțional actual din lumea psihologiei este simptomul unei instituții care a rămas blocată într-o funcție de Supraeu arhaic. Integrarea matură ar presupune transformarea Colegiului dintr-un judecător distant într-un spațiu de elaborare. Până când instituția nu va reuși să fie un container receptiv pentru nevoile și fricile membrilor săi, ea va rămâne un obiect al proiecțiilor agresive, perpetuând un cerc vicios al vinovăției și al rebeliunii.
Psihoterapeut Psihoterapie Psihanalitica Dan Molnar