Un exemplu elocvent este examenul de Bacalaureat la matematică din 1989, o copiere generalizată sub privirile complice ale profesorilor care „țineau de șase”. Totul era orchestrat pentru ca școala să raporteze succesul conducerii, viciind complet ierarhia valorică. Lipsa de acoperire reală a acestor medii mari s-a văzut imediat la admiterea la facultate: dintr-o clasă de 34 de elevi, cotată drept a doua pe școală ca valoare, doar 5 am reușit să fim admiși. Aceasta a fost adevărata măsură a „competenței” raportate oficial în acei ani.
Această derivă s-a accentuat după '89, în defavoarea actului de învățământ. Părinții au început să externalizeze integral educația, punând întreaga povară pe umerii școlii, ca și cum ar fi spus: „Ia copilul meu și învață-l tot, inclusiv valorile pe care ar fi trebuit să le primească acasă”. Subfinanțată, politizată și măcinată de proceduri interne ineficiente, școala a intrat într-un picaj abrupt. Tabloul a fost completat de degradarea corpului profesoral: pe de o parte, o remunerație umilitoare, iar pe de altă parte, o pregătire profesională din ce în ce mai precară a celor care aleg astăzi această carieră. Din acest amestec de indiferență parentală și declin academic, învățământul românesc nu pare să se mai poată opri din cădere.
Dan Molnar